Sudarea robotică este utilizarea unor unelte programabile mecanizate (roboți), care automatizează complet un proces de sudare atât efectuând sudarea, cât și manipulând piesa. Procesele precum sudarea cu arc metalic gazos, deși sunt adesea automatizate, nu sunt neapărat echivalente cu sudarea robotică, deoarece un operator uman pregătește uneori materialele care trebuie sudate. Sudarea robotică este utilizată în mod obișnuit pentru sudarea prin puncte de rezistență și sudarea cu arc în aplicații de producție ridicată, cum ar fi industria auto.

Sudarea robotului este o aplicație relativ nouă a roboticii, chiar dacă roboții au fost introduși pentru prima dată în industria SUA în anii 1960. Utilizarea roboților în sudură nu a decolat decât în ​​anii 1980, când industria auto a început să folosească pe larg roboți pentru sudarea prin puncte. De atunci, atât numărul roboților folosiți în industrie, cât și numărul aplicațiilor lor a crescut foarte mult. În 2005, peste 120.000 de roboți erau folosiți în industria nord-americană, aproximativ jumătate dintre aceștia pentru sudură. [1] Creșterea este limitată în primul rând de costurile ridicate ale echipamentelor și de restrângerea rezultată la aplicații cu producție ridicată.

Sudarea cu arc robotizat a început să crească rapid recent și comandă deja aproximativ 20% din aplicațiile robotului industrial. Componentele majore ale roboților de sudură cu arc sunt manipulatorul sau unitatea mecanică și controlerul, care acționează ca „creierul” robotului. Manipulatorul este ceea ce face robotul să se miște, iar proiectarea acestor sisteme poate fi clasificată în mai multe tipuri comune, cum ar fi SCARA și robotul coordonat cartezian, care utilizează diferite sisteme de coordonate pentru a direcționa brațele mașinii.